Oliv Mircea

ION ANGHEL
SE MIȘCĂ PRINTRE “UȘI” ȘI „FERESTRE” ÎN PEISAJUL LUI INTERIOR

Trăim într-un timp greu de pătruns până și pentru forța închipuirii. Nevoia de adevăr și de dreptate, ambiguizarea existenței artistului, anonimatul prelungit al subiectelor tari, obscuritatea și lumea răsturnată și plină de locuri comune, deconcertarea care sparge toate regularitățile – acestea par a fi caracteristicile lumii în care, firesc, te întrebi: cine este Ion Anghel? Cine este cel care de curând afirma despre propria-i artă : “Consider că arta mea își va găsi liniștea atunci cînd emoția privitorului o va depăși pe cea avută de mine în fața șevaletului”. Acest Eu este, după cum, iată, o mărturisește avid de comunicare cu un privitor pe care și-l imaginează sau care, sfârșește prin a deveni martor al creației și a creatorului solitar care își poartă stigmatul simplității și al singurătății. Apropierea de lucrările lui Ion Anghel reprezintă intrarea în enigmaticul spațiu compus și simbolizat de el și care urmărește o halucinantă traiectorie care nu-i scapă nicicînd de sub control. Analiza spațiului imaginat iconic de Ion Anghel include ramificații ontologice și antropologice care capătă greutate în oricare dintre lucrările lui. Omogen și paradoxal totodată, în aceeași măsură plin de sens și de echilibrată armonie spațiul este indicat prin semne sau prin obiecte. Mișcările de orice fel sunt reflectate în planul gestual al psihicului care poartă în același timp și amprenta spațiului. Legată de spațiu, ușa, (în care Gaston Bechelard vedea o zeitate a pragului) devine o efigie care joacă rolul metaforic dar si anaforic dincolo de faptul că ușa unește două spații diferite și mediază între înăuntru și afară , între conștiință și inconștient cunoscînd o semnificație mult mai profundă, cu un simbolism care are semnificații dintre cele mai alese. Cadrul spațial al lucrărilor este străbătut de distanțe care sunt marcate nu de ”distanțe geometrice” cât, mai degrabă, de „depărtări trăite”. Pictorul nu folosește tehnici de perspectivizare a spațiului ci îl face să devină mai semnificativ grație conștiinței de sine a obiectului. Ușa devine un spațiu al oglindirii care exercită o forță de anti-lume. Pradă unei fantezii dezlănțuite, care permite încrucișări între lumi și alianțe neașteptate și șocante, dominate de forță și devenite tăioase și pură fascinație marcată de ironie și de o stranie dezvăluire simbolică esoterică și câteodată alchimică. Pictorul se joacă deliberat cu simbolurile punându-l în gardă pe privitor în legătură cu coșmarurile care stau să se ivească. Fantasticul lui Ion Anghel reprezintă ideala ilustrare a definiției dată de Roger Caillois, fantasticului: “Pentru mine, spune gânditorul, fantastic înseamnă, mai întâi , neliniște și ruptură.” Artistul nostru pare a spune, ca și Franz Kafka altădată: ”Fiecare om poartă o ușă, o încăpere în el însuși”. Acela care poartă cu și în sine spațiul , cu ramificațiile ontologice și antropologice și cu variantele sale spațiu-amintire, spațiu-teamă, și e marcat de încărcătura senzorială a obiectului artistic, facându-l pe privitor capabil să primească lumina adevărului pe care ne-o transmite pictorul. Impersonal și discret, artistul compune spațiul implorând o o zeitate care pare că îl aude. În lucrare, artistul își caută cu inteligență și talent echilibrul, Sinele. Ion Anghel trăiește într-o lume a lui. Cînd te îndrepți, fie chiar și în vis, către lumea iconică a pictorului, lumea de simboluri se dilată și aerul se rarefiază astfel încât te cheamă să pătrunzi în acea altă lume care e pregătită să te primească. Tăișul lucidității le vorbește privitorilor capabili să suporte și să înțeleagă Adevărul vieții ca pe un Altceva asumat. Ce vor fi văzut oare cei ce au cutezat? O altfel de lume, cu altfel de norme și de noime? O lume care, dincolo de ușă, este altfel. Acolo, în acea lume altfel, nu ești singur. Peste toate acele praguri de uși care te cheamă plutește un ingenuu: De ce?

Citesc lucrările lui Ion Anghel în cheia strălucirii lor minimalist. “Ușile” , “Cărțile” , “Ferestrele” – pentru că textele cărților sunt ferestre spre lume – sunt lucrări de artă minimală. Pictorul se raportează după cum e și firesc la scara intensităților, și e neutru față de modul mitic de a semnifica. Se dezgolește lucrarea de orice semnificație extra-vizuală. Totul rămâne în evidența simplă a unei realități irefutabile. Forma și culoarea devin neutre și minimale. Ele înterzic anecdotele și anarhia emoțională, păstrându-și totuși forța de comunicare realistă și simbolică. Forța acestor lucrări constă în abandonul deliberat al exagerărilor oricărui expresionism, a action-paiting-ului și, mai ales, a dezgolirii-învrăjirii de/cu semnificațiile extra-vizuale care personalizează obiectul artistic realizat. Obiectul nu abolește afectul ci doar îl reglează. E un mod special de a logodi prin această formă de minimalism, esteticul și eticul.