Ion Bogdan Lefter

Ion Anghel pictează/ modelează/ colează căutarea drumului

Iată, pe scurt, istoria căutărilor unui artist. O poveste cu ipostaze succesive. Şi, la final, o concluzie provizorie.

Punct de pornire: 1997, cînd Ion Anghel îşi încheie studiile la secţia de Pictură a Academiei de Arte din Bucureşti (numele de atunci al actualei Universităţi Naţionale de Arte). Viaţa nu începe la 24 de ani, cîţi are atunci (e născut în 1973), însă din acel moment, din vara lui 1997, devine pictor cu patalama! De fapt, „îşi caută drumul”, cum se spune. Talentat, crescut între artişti, fiu al unui mare pictor, Gheorghe I. Anghel, şi cu alte nume de creatori reputaţi în arborele de familie, junele absolvent are tot orizontul deschis înainte. Se mişcă în universul plasticii autohtone precum peştele în apă, ştie tot ce s-a-ntîmplat şi se-ntîmplă în domeniu, doar e lumea în care a văzut lumina zilei! Mai întîi în joacă, apoi prin exerciţiu timpuriu (trecut şi prin Liceul de arte plastice „Nicolae Tonitza”), apoi de-a lungul studenţiei, a ajuns să cunoască toate „secretele meseriei”. Ultracalificat, nu e de mirare că devine repede, în 1998, profesor la aceeaşi secţie a Universităţii de Arte. Probabil pe principiul că învăţăm toată viaţa, în primul său an ca asistent, 1998-1999, redevine şi student, acum „postgradual” (aşa se spune peste Ocean: „postgraduate”!): îi îndrumă pe mai-tinerii aspiranţi repartizaţi în clasa sa, dar în paralel, de cealaltă parte a „catedrei”, îşi continuă formaţia, parcurgînd stagiul „studiilor aprofundate”

Tînărul pictor – fireşte – pictează; dar nu numai: în plină postmodernitate, în ton cu vremurile, experimentează cu elan, lucrînd şi pe alte suporturi bidimensionale decît cele „clasice” (pînză, carton, hîrtie de desen), şi anume pe panouri din alte materiale, noi sau recuperate şi astfel reciclate; şi iese şi către tridimensional, fie prin adaosuri peste imaginile din tablouri, colînd în relief materiale diverse, uneori fragmente de realitate aplicate pe pînze, fie prin combinaţii de pictură şi mulaje gîndite şi expuse alăturat, fie prin abandonarea completă a suprafeţelor în favoarea obiectualismelor de tot felul, de la ready-made-uri la asamblaje, „instalaţii”, modelaje sau chiar sculpturi propriu-zise. Pe această linie, se asociază în 2002 cu cîţiva colegi şi fondează grupul Salmastru, activ timp de cîţiva ani buni prin intervenţii în decoruri urbane ori în mediul natural. Nu renunţă nici la lucrul pe cont propriu, extinzîndu-şi mereu aria de preocupări, suporturile, materialele, tehnicile. Produce cîteva cicluri aşa-zicînd „focalizate”, omogene, deci atent elaborate, dar îşi lasă deschise toate opţiunile, încercînd să-şi conserve şi spontaneitatea, cultivîndu-şi impulsurile de moment, improvizînd, „copilărindu-se” în fel şi chip. Marele apetit ludic se vede şi în sistematicele infuzii ironice, în citatele culturale persiflante, prin care se raliază „spiritului epocii”.

Rezultatele sînt expuse, în ritm alert, în „personalele” din 1999, 2001, 2002, 2004, 2007. Moment în care, la un deceniu de la absolvire, după acumulări consistente, îşi organizează şi o „retrospectivă”, chiar dacă n-o declară ca atare (are doar 34 de ani!): la Muzeul de Artă din Constanţa, unde spaţiul îi permite să etaleze spectaculoasa varietate tipologică deja explorată.

Fireşte, nu se opreşte! Lucrează şi-şi expune noile etape de căutări, cu aceeaşi strategie duală:dezvoltă proiecte „focalizate” (cum le-am spus), reluînd sistematic anumite teme, motive, soluţiitehnice, în timp ce – pe de altă parte – improvizează foarte liber, avansînd imprevizibil către noiteritorii, după cum s-a putut vedea, păstrat fiind ritmul, în următoarele „personale”: în 2009,2012, 2013, 2015. Şi, „retrospectiv”, în recapitulările pe care le găseşte acum din nou oportune:la Galeria bucureşteană Senso, în iunie 2015, cu doar cîteva zeci de lucrări, însă de pe întregultraseu; şi, într-o variantă considerabil extinsă, cu tot stocul din atelier, în spaţiile Muzeului deArtă din Tulcea, în toamna-iarna 2015-2016.

Din aceste căutări rapid reconstituite să alegem două dintre ţintele programatice ale lui IonAnghel: experimentalismul de mare mobilitate; şi – consecinţă imediată – varietatea tipologicăieşită din comun a productelor sale creative. Să mai adaug că gama tuşelor folosite poate urcapînă la rafinamentele cele mai sofisticate, mult mai frecvente fiind însă – la polul opus – liniile,grifonările, pensulaţiile sumare, de aspect grăbit, aparent improvizat, aparent neîngrijit, coborîndfrecvent către poverism şi ingenuitate, către – ai zice – „arta naivă” şi cea „brută”, completată cuobiecte uneori abia prelucrate, mai curînd prin selectare, eventual prin asamblare, apoi asumateprin gestul ca atare al expunerii. Pictorul expert îşi reconfirmă periodic prezenţa, vegheazăasupra echilibrelor de compoziţie şi asigură expresivitatea cromatică ori a formelor, dar pare săevite sistematic constituirea unui „stil” recongnoscibil, în locul căruia aşează chiar explorarea,„căutarea drumului” (cum i-am spus).

Ar fi vorba – vasăzică – despre dispersia asumată a unui experimentalist efervescent.

Să vedem mai în amănunt etapele, lucrările, căutările, folosindu-ne de jaloanele pe care le constituie expoziţiile.

Prima „personală”: în 1999, la Galeria bucureşteană Orizont. Tablouri dinspre finalulstudenţiei şi de imediat după. Idei, formule diferite, tatonări. Va recupera cîteva lucrări în„retrospectivele” din 2007 şi 2015, însă restul, preluate de o fundaţie care promite să le expună încontinuare, se pierd, din păcate.

A doua: 2001, la Galeria RomArt Design din Constanţa. Compoziţii abstracte, majoritatea înacrilic pe pînză, dar şi cu elemente figurative, cu contururi aproape peste tot imperfecte, rezultatedin tuşe rapide – copaci, o floare, mîini şi picioare umane, o libelulă, fructe, cîte o cifră sau oliteră, plus semnături cu majuscule creionate voit-stîngaci, ca-n clasele primare (va păstra pesteani maniera); în descendenţa aproximativă a unui Miró ori a zonelor mai liber-improvizatoriceale lui Picasso, ale altor nonfigurativi inconstanţi ai avangardei istorice şi ai celor „neo-” dinjumătatea a doua a secolului XX. „Pianotări” savant-„naive”, în căutarea spontaneităţii(imposibile, în fond!), a unor teme şi motive, a unor mărci proprii: „Iată!, eu sînt!, «I.ANGHEL»!”, cu literele scrijelite „naiv”, de fapt (auto)ironic ori – interpretînd în continuare –cu disimulat orgoliu „inaugural”, de artist care se ia în serios şi vrea să fie luat în seamă.

Majoritatea tablourilor abstract-vag-figurative n-au titluri sau se cheamă Compoziţii. Unul e o Marină, pe fundal albastru, altuia, pe verde, i se spune Păşunism: generice cu foarte probabil iz parodic.

Aparte, ieşind deja din stricteţea bidimensională, apărea în expoziţie şi un triptic cu mici ansambluri de chei metalice colate pe suprafeţele celor trei tablouri, sugestii glumeţe de spaţii matriciale: Oraşul, Muntele, Marea. În spaţiul declarat urban, un soi de înotătoare pluteşte sus, deasupra stivei de linii dinspre marginea din dreapta a pînzei, posibilă aluzie la supraetajarea locativă a metropolelor contemporane. Muntele e figurat de un ghemotoc albăstriu deasupra căruia atîrnă cheile şi chiar şi o clanţă comic-delabrată. Iar pe marea alburie cheile navighează orizontal, ca un banc de peşti!

A treia: 2002, la Galeria Apollo, la parterul Teatrului Naţional din Bucureşti. Alt ciclu de lucrări pe pînză, dar nu pictate direct, suprafeţele fiind doar suporturi propriu-zise pentru „peticele” de hîrtie sau de carton colorate şi colate aglomerat, unele cu elemente figurative, majoritatea fără referenţi, parcă neglijent „mîzgălite”, într-un soi de vesel bric-à-brac obţinut din cioburile unei realităţi sfărîmate. Armonii dizarmonice. Cromatici abundente, neliniştitoare; sau comicării cu mult haz. Pe o serie de petice din hîrtie de ambalaj – creionări aproximative sau nimic, doar fondul maroniu. Un carusel al lumii turbionare în care trăim, învîrtindu-ne o dată cu planeta în ritm atît de mult iuţit încît obiectele nu se mai văd întregi, ele „fug” din propriile lor contururi şi nu le mai putem percepe decît fragmentar, mozaicat.

Ei bine!, în faţa fiecărei astfel de pînze acoperite cu colaje erau amplasate în expoziţie, sprijinite pe postamente înălţate pînă la marginea de jos a ramelor sau spînzurate de cuiele de care atîrnau tablourile, portrete de zeităţi şi de aristocraţi antici, o mînă, laba unui picior sau pur şi simple corpuri geometrice (o bilă, un cilindru, un con), toate „din marmură” (de fapt din ghips, fireşte!), evocatoare ale altei istorii, ale altor standarde ale frumuseţii clasic-armonice. Liber la interpretare: iată la ce a condus pînă la urmă idealul de frumuseţe de altădată!; sau… iată ce continuă să se afle în substratul contemporaneităţii, oricît ar fi ea de derutantă, de aiuritoare…

Expoziţia a patra: 2004, tot la Apollo. Un set de tablouri cu fundaluri monocromatice mai omogene, mai îngrijit aşternute pe pînze, cu mici spoturi din alte culori, complementare, rotunde sau ovoide, cu contururi precise, amplasate în cîte o „friză” în partea de sus, cu contrabalansuri ironice la bază, unde sînt fixate unelte meşteşugăreşti uzate (reale) – ciocane mici, un burghiu, menghine miniaturale, un letcon, un briceag.

Colajele se extind în alte piese: fragmente de măşti de ghips pictate, o jumătate de vază de flori din care ies, în trompe d’oeuil, tije de creioane şi pensule pictate pe pînză, în alte locuri spumă şi pietricele, fîşii de ţesătură, tuburi de culoare stoarse, pînă la burghiul şi foarfeca de grădină înrămate ca atare şi expuse ca ready-made-uri, în rame preţioase, bogat-ornamentate, doar ele, ramele, pictate pe deasupra. În două lucrări, de sub suprafeţe abstracte, întinse ca nişte plapume fantaste, ies la vedere picioare „clasic”-realiste, ca-n pictura de altădată sau ca-n exerciţiile de desen cu fragmente corporale repetate serial, de felul celor prin care ucenicii, inclusiv viitorii mari meşteri, şi-au făcut dintotdeauna mîna: combinaţii abstract-concrete, cu „intertextualităţi” vizuale, tipic postmoderne.

Şi Paleta mea – alta, altfel decît cea „naivă” dintr-o lucrare anterioară: lucrată acum „inginereşte”, ca o compoziţie mondriaanescă.

Iar în centrul sălii de expunere – un tandem bovin închipuit din bănci de lemn încălecate, pictate ca ambalajele ciocolatelor elveţiene Milka (obţinute „din lapte [Milch (germ.)/ Milk (engl.)] alpin”, ne tot spun reclamele!), cu mulaje de ghips ale unor chipuri de statui greceşti în loc de capete, unul feminin, rujat ironic, celălalt, deasupra, masculin – bufonadă enormă la adresa consumismului „estetizat”, de fapt kitsch, al contemporaneităţii, în acelaşi mixaj de prezent şi de trecut, într-o sincronie fără oprelişti, trans-istorică, dincolo de cronologii.

A cincea „personală” (după care va urma prima recapitulare): 2007, la UNA Galeria, spaţiul de expunere al Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti. Proiect gîndit şi pus în practică special pentru a furniza „decorul” susţinerii tezei sale de doctorat, intitulate De la obiect la obiectualism în artele vizuale contemporane. Cu doar cîteva lucrări parietale, şi acelea purtătoare de mici adaosuri colate în relief, ansamblul adoptă demonstrativ tridimensionalitatea, în foarte interesante şi foarte amuzante combinaţii mitologizant-concretiste. Referinţe la vechii greci, respectiv la lumea recentă şi actuală, cu noile ei fantasme venerate. Citatele culturale au parte de un tratament afişat-iconoclast, cu note burleşti. Capul zeului grec Hermes, bustul zeiţei latine Venus şi cel al generalului roman Agrippa sînt ambalate în pungi de plastic, în timp ce împăratul Cezar, sub titlul Augustus, e înfăşurat (cap) într-o folie de transport cu bule de aer. Mai departe, sub titlul Alfa – o cişmea de ghips cu un chip ciobit placat în vîrf, spre antropomorfizarea întregului, drept care robinetul din partea de jos transformă „sculptura” într-o variantă de… Manneken Pis antico-parodică! Similară ca structură – o misterioasă V în care jos e încastrată în obelisc o jumătate de sticlă, iar sus răzbate cu greu la vedere un ochi şi un smoc de chică blondă – ale lui Bacchus, oare, sau ale lui… V?! Încă o referinţă clasicistă în Didona, la prinţesa fondatoare a oraşului-port Cartagina, evocată sub forma unui schelet de corăbioară din beţişoare de lemn. Sau pietrele translucide, cu aspect „preţios”, încastrate decorativ într-o formă aşezată pe un stîlp „marmoreean”, parcă în joacă, dar cu un titlu care trimite la aceeaşi istorie de demult: Farul din Alexandria. Un Mausoleu exhibă o jumătate de vas rotund de lut ieşind din fundalul alb, susţinînd o candelă aprinsă (la propriu!), cu, desupra micii firide luminate, o sugestie de chip uman unduindu-se pe suprafaţa verticală de ghips. Şi două lucrări-colaje parietale: Samothraki ne trimite la insula marelui sanctuar elen, cu o pînză coborînd ca o draperie albă peste un fundal tulbure, pe care sînt aplicate frînturi corporal-obiectuale, probabil resturi de „mitologicale” – o ureche hipertrofiată, un fragment de… dantură, o bucată de farfurie spartă, o pensulă şi o agăţătoare de tablou (mise en abîme…) ş.a.m.d.; în cealaltă, Marea rea, în prim-plan e plasată o barcă, din ea sau de dincolo de ea ridicîndu-se o coloană grecească, în timp ce de sus coboară, vălătucită ca un front de nori, o pînză răsucită, şi ea colată pe suprafaţa tabloului.

Alte compoziţii „sculpturale” folosesc obiecte recente, mai ales fragmentare, expirate, delabrate. Bunăoară un aragaz dezmembrat: Cuptorul mic adună pe un postament o tijă metalică şi o duză de ardere, dimpreună cu un bucheţel de flori uscate, văcsuite, transformate astfel în „imortele”; drept Grătar e expus chiar grătarul pe care se sprijină oalele şi tigaile puse pe foc, acum verticalizat, exploatat „plastic”; în Natură industrială apare şi ansamblul de dedesubt, cu duze şi conducte subţiri pentru gaz; pentru ca tava din cuptor, încastrată şi ea, tot vertical, într-un postament, să devină un comic Portret, căci sprijină un ananas, fruct ovoid, cu frunzele de deasupra răsucite în sus ca o „coafură” glumeaţă, „archimboldescă”.

Trei tripticuri (predilecţie pentru cifra „mi(s)tică”). Toba mare, Toba mijlocie şi Toba mică nu se referă la instrumentul de percuţie: sînt segmentele traseului de evacuare a gazelor produse de arderile din carburatorul de automobil, din faţă, de la motor, către spate, spre ţeava de eşapament – cele trei fiind şi ele fixate în postamente „monumentale”! Un Triptic în compoziţie unică încolonează trei aparate de telefon de plastic, producţie din – circa – anii 1980. Urmează, încastrate în plăci verticale albe, maşinile de scris, devenite şi ele, în vremuri computeristice, „antice şi de demult”, ceea ce nu le împiedică să se numească, deşi „ştirbe” (cu clape lipsă, adică), Obiect de inventar 1, 2, 3: deasupra primeia e scrijelit în glumă, în fundal, conturul unei foi de hîrtie ieşind din rulou, cu linii orizontale drept rînduri tastate, sus pe placă fiind colate literele lipsă ale claviaturii, iar în dreapta, rapel la şi mai vechile etape ale scrierii – o sticlă cu cerneală şi un toc (tot reale); într-a doua, clapele căzute sînt lipite chiar în interiorul „hîrtiei”, ceea ce ar constitui un soi de caz de „autotranscriere”!; iar pe verticala celei de-a treia maşini de scris urcă fantast şiruri de mici inele cu cleştişori pentru prins perdelele, închipuind un abstruz alfabet „cuneiform”. Vestigii scripturale, nu-i aşa?!

Şi încă: o Pastorală, un Mut şi Somnambulul. Prima e compusă dintr-o chiuvetă veche, expusă ca atare, pe verticală, „duchamp-ian”, adăpostind o… oiţă de jucărie, asamblată din fire de lînă, precum cele din care sînt confecţionaţi ciucurii căciuliţelor de iarnă, cu adaosuri de pînză albă drept bot, picioare şi codiţă; titlul subliniază – aşadar – emfatic ceea ce micuţul animal, chiar aşa, caricatural, reuşea să activeze de unul singur, şi anume tradiţiile culturale ştiute, cea locală, mioritică, sau – iarăşi – cea din vechimea mai mare decît a folclorului nostru, a vechilor greci. Dincoace – alt vestigiu „imemorial”: un magnetofon, probabil de prin anii 1970-1980, pe jumătate înghiţit de postamentul turnat în jurul lui, deci nefuncţional, nemaiputînd emite sunte, adică… Mut. Iar Somnambulul e figurat de o mînă sculpturală ieşită din suprafaţa de ghips, întinsă spre o pernuţă aflată la mică distanţă (reală, colată)!

Alte lucrări sînt parietale, prelungi, cu aspect de frize, cu fundaluri bleumarin deschis, mediteraneene, pe care sînt proiectate contururi pictate şi obiecte supraadăugate. Din nou o pensulă şi un tub de culoare, apoi o scoică marină, cîteva mînere închizătoare de ferestre, un snop de cuie îndoite, un cuier de haine din care se desprinde o cămaşă albă (reală, colată), plus, în stînga sus, o carcasă de casetă audio (altă „antichitate” scoasă violent din uz de cursa nebunească a înnoirilor tehnologice din ultimele decenii), titlul After party sugerînd – aş zice – nu un final de „petrecere”, ci clipele de după o apocalipsă carnavalescă. În altă lucrare pensulele (reale, lipite) se multiplică, alături de un şir de nasturi metalici, cîteva mici obiecte indistincte şi un caieţel cu coperta îngălbenită (toate colate), centrul tabloului, azuriu, fiind înconjurat de o pînză (reală) asemănătoare cu o cortină – sub titlul Poe, care, prin numele poetului, ar indica o alegorie a creativităţii (după cum pensulele uzate şi pătate, care apar nu doar aici, se cuvin interpretate şi ele ca metafore ironic-autoreflexive, ale artei şi ale artistului). În Scubadiving, o pînză albă iese ca un fum dintr-un tub care seamănăcu un coş industrial şi sînt adăugate (toate reale, colate) un ghem de sfoară, o ruletă cu banda metalică desfăşurată şi alte două mici forme circulare, plus – justificare a genericului – un fragment de chip uman şi un tub de respirat, alături de omniprezentele pensule de autor (două, şi ele reale). Iar în Sunătoare apare un bucheţel din respectivele flori medicinale uscate, plus încă trei pensule, plus trei bobine electrice cu firele purtătoare de fişe de contact la vîrfuri, sîrme vîlvoi, componentele unei clanţe de uşă, un set de mistrii şi alte unelte mici de zidărie, un nor de pînză învălmăşită, lipită în centru sus şi uşor colorată în roşietic (reale, adăugate pe fundalul alburiu-azuriu).

Şi trei portrete. Dorica şi Ionică sînt contururi greu perceptibile ale unor corpuri „înecate” în şuvoaie de vopsea albă prelinse din „norii”-pînze mototolite lipite în zonele de sus ale tablourilor, nuduri ludice, însă şi misterios-extatice. Pe de altă parte, prenumele masculin ar putea indica o privire autoironică în oglindă, aşa cum e cu siguranţă un Autoportret evident autopersiflator şi – în genere – ultrapersiflator la adresa oricărui privitor: în partea de sus e lipit pe tablou un pulover cu fermoar, cu un braţ lăsat în jos şi cu o pensulă în prelungire (colată), celălalt fiind întins în lateral, cu o sticlă cu vopsea verde pictată în dreptul lui, cu gura în jos, cu o dîră de culoare curgînd spre podeaua pe care zace prăbuşită, de la stînga la dreapta, o coloană grecească (pictată); la marginea din stînga atîrnă o pînză mototolită, ca o draperie (reală, lipită); iar sub bluza maronie care nu îmbracă nici un „autoportret” e pictată jumătatea de jos a corpului, gol-goluţă, cu dosul spre noi!

Expus ulterior la Constanţa, în prima „retrospectivă” a lui Ion Anghel, ansamblul e apoi abandonat, la propriu: în criză de spaţii de stocare, artistul nu mai păstrează decît puţine lucrări…

A şasea „personală” (socotindu-le doar pe cele cu lucrări noi, fără „retrospective”): 2009, la Hard Rock Cafe, pe malul Lacului Herăstrău. Foloseşte pentru prima dată un titlu generic: Greatest Hits – în ton cu spaţiul-gazdă, un vast bar (mai mult decît cafenea!) cu programe muzicale live – trupe, animatori, gale, festivaluri. Lucrări în continuarea proiectelor mai vechi sau explorînd în direcţii noi, legătura cu spaţiul fiind asigurată de titlurile englezeşti preluate de la cîntece şi formaţii. De pildă: un Child in time (Copil în/ la timp – titlul celebru al trupei pop Deep Purple!), cu un nou-născut întins pe spate, pe un ştergar alb, bătînd aerul cu mîinile şi cu picioarele şi stîrnind un şuvoi de litere indistincte, ca dintr-o scriere stranie, în timp ce în dreapta sus un ceas de perete arată ora 10 (nota maximă!). Sau Eagles (Vulturi – denumirea altei formaţii de mare succes mondial): doar un cap de pasăre „naiv”, sinecdocă proiectată pe cerul albastru, privind în jos către un şarpe. Şi altele…

A şaptea: 2012, în Cuhnia de la Mogoşoaia, sub genericul interesant-conceptualist De la subiect la obiect, şi mai interesant după cel al doctoratului! Cheie de interpretare sau capcană doar aparent hermeneutică?! „Subiectivismul” va fi exhibat aici – bunăoară – ca portretistică de familie, în timp ce alte lucrări mută „obiectivul” – într-adevăr! – pe diverse „obiecte”! Ca şi pînă acum, mizele ironico-parodice nu sînt şi sarcastice, dimpotrivă, ascund un revers sentimental. În rest – desfăşurare în evantai a căutărilor mereu libere ale autorului.

Despre portretistică, mai întîi. Ludică pe de o parte, jucat-ingenuă pe de alta; de fapt, purtătoare de subtile note caracterizante. Cerc de familie de artişti. Aspect aproape urmuzian: Anca (soţie) e compusă – de jos în sus – din contururi de picioare pictate, apoi, colate pe fundalul roşu-roşu, un şorţ de pictură cu pete diverse de culoare, un pătrat de catifea reiată în loc de bust, un şnur pe post de colier, apoi, din nou pictate, gîtul şi un început de ovoid facial ascuns de o „furtună” de pensulaţie albastră şi bleumarin, ca-n spatele unei măşti mîzgălite. Vine la rînd Papu (tatăl), cu pantaloni (jeans) de artist, boţiţi şi pătaţi (reali, colaţi), de sub care ies labele picioarelor din carton, iar de la brîu în sus – portret pictat: tricou de marinar, aluzie la juneţea picarescă a lui Gheorghe I. Anghel, şi chip bărbos, recognoscibil, dar acoperit mai mult de jumătate de o pensulaţie roşie-maronie-sîngerie, ca şi unul dintre braţe. Apoi Ion (încă un autoportret!), compus din şorţ de pictor (real, colat, cu o inscripţie glumeaţă: „gravură/ 2003”!), restul fiind abia schiţat, inclusiv o jumătate de faţă, acţionist-pointilistă, cu un ştraif alb gros aplicat peste ochi – identitate nedezvăluită complet! Şi Santi (fiul) – de astă-dată un portret atent lucrat la faţă, doar braţele şi picioarele fiind adăugate grăbit, cu un şoricel atîrnînd de coadă din palma stîngă, cu o babeţică la gît (doar ea reală, lipită) şi un şotron schiţat jos, în faţă; dar sub un cer încărcat, cu un nor galben-maroniu deasupra capului, poate că o aură, înconjurată de vălătuci purpurii pe fundal negru, cu atît mai „greu”-simbolic cu cît băieţelul arată cu degetul în sus, semn că ştie ceva… Grupul e acompaniat de pisica Indie – mulaj agăţat cu capul în jos de bagheta de sus a unei rame care susţine un carton ieftin, maro, dat cu puţină culoare, nu chiar peste tot, drept fundal (toate portretele de familie fiind datate 2010).

Pe lîngă portrete – teme şi soluţii tehnice diverse.

E reluată pînza Child in time, iar în mijlocul sălii principale a Cuhniei, tot pe tema copilăriei – o copaie de lemn plină cu făină amestecată cu mirodenii, în mijloc „plutind” o sticlă cu două gîturi în care, printr-o fereastră-hublou, se vede prins înăuntru un şoricel-copil cu coroană regală pe cap, sub titlul hazos-cinic Juvenil…

Cîteva lucrări mai simple, experimente de culoare sau de stare sau jocuri nominaliste: Eagles, reluată şi ea din Greatest Hits; Cina romantică – pictură de atmosferă, în alb şi multe nuanţe de albastru, de la foarte deschis la aproape negru, doar o sticlă de vin fiind recongnoscibilă, semn că trebuie să fie vorba – da! – despre o masă de seară; un Om – cap chel sau ras, contur parcă desenat cu cărbune pe pînză, purtînd o cunună iarăşi „mîzgălită”; Terra – o dîră albă circulară pe fundal crem, cu, în interior, cîteva depuneri în relief, sugerînd continentele (şi titlul inscripţionat dedesubt, spre imediată decriptare); Eu – fundal maro sub un soi de nor alb brăzdat de urmele degetelor artistului, la fel ca-n cazul „ştersăturilor” negre din dreapta jos, iritat-„acţioniste”; o Compoziţie cu două aglomerări de cifre şi litere colorate, la marginile cadrului, şi cu un ştraif de pînză albă colat în centru, orizontal; Nervi de atelier – în gamă pal-maronie, abia distingîndu-se siluete umane; un subtil turbion cromatic intitulat ironic Negru; sau Prima mea ţigară – după un desen dintr-un carneţel de la 5 ani (expus ulterior ca Tabiet 9 am).

Plus două casete intitulate Cuşcă pentru femeie şi Cuşcă pentru mascul, luminate din interior, din spatele ramelor prin care privim ca la teatru un bust senzual, cap cu păr blond, dar figura e de craniu scheletic, respectiv o mască de felul celor purtate de colindători, aici cu coarne de ţap!

„Personala” numărul 8: 2013, la Muzeul Ţăranului Român, cu al doilea titlu programatic-explicativ, De la arta brută la arte povera. Gama continua să se extindă, Ion Anghel prezentîndu-şi noi căutări bi- şi tridimensionale, inclusiv prin preluarea aşa-zicînd literală de „artă brută”, şi anume produsă de un neprofesionist necultivat. Descins în fiecare vară într-un sat din Subcarpaţii Sudici, pictorul l-a contaminat pe un ţăran bătrîn atras de „jocurile” obiectuale ale junelui bucureştean, pînă acolo încît localnicul i-a devenit mai-vîrstnic emul amator, „prelungire” – dacă se poate spune aşa – a experimentelor profesionistului. Obiectele „brute”, de fapt găsite, meşterite, asamblate de săteanul metamorfozat în artist, erau grupate într-un perimetru lateral.

Restul expoziţiei reunea tablouri pictate de Ion Anghel cu aceeaşi lejeritate improvizatorică, sfidător-„ingenui”, şi la fel de interesante, dense, pasionante în semnificaţiile lor implicite, contextuale, „metapicturale”. Parte dintre ele – iarăşi „autobiografiste”; apoi colaje pe materiale diverse, de la panouri de lemn la mari filtre industriale recuperate de la casare, rotunde, din pînză pătată, cu intervenţii ulterioare ale artistului, în culoare sau prin supraadăugiri de ştraifuri, petice, mici obiecte, de remarcabilă expresivitate; apoi asamblaje de lemn cu statut propriu-zis sculptural, în evidenţă ieşind Obeliscul parlamentarului, coloană din vîrful căreia perorează un personaj cocoţat acolo, cu mîna întinsă oratoric, actor fără s-o ştie într-o incisivă satiră etc. etc. etc.

Colaje şi în alte lucrări, cu obiecte şi fragmente de materiale mărunte, recuperate parcă-ntr-o doară: un creion şi un bileţel de hîrtie pe care e notat un Index de apă, o babeţică, petice textile, un cotor de carte – dar într-o pînză intitulată Facerea lumii, ceea ce o ridică brusc spre referinţa biblică (amuzantă trimiterea indirectă, la… azur: e un vechi ghid literaturizant al Coastei franceze, Au Gai Royaume de l’Azur, semnat de tandemul de poeţi şi publicişti Pierre Devoluy şi Pierre Borel…). Titluri marcate explicit pe pînze, precum şi alte notaţii, enunţuri sau pasaje întregi, ceea ce face din lucrul în atelier un soi de „jurnal” în desfăşurare. Intervenţionismul atît de liber al autorului mergea pînă la modificarea unor tablouri expuse anterior, precum Negrul înainte-pomenit, unde titlul inscripţionat sus, dominator, era acum semiacoperit cu alburiu şi tăiat – ironic – cu o linie tot neagră, practic anulat. Alături îi stătea nu doar consăteanul văratec, ci şi fiul său, Crisanti (Santi), coautor în cîteva „mîzgălituri” pe pînză, sticlă, lemn, pe geamuri şi uşi de dulăpioare. Artistul se exprimă cu mînă proprie, dar şi – de ce nu?! – cu contribuţia altora!

Experimentalism relaxat, glumeţ, ilimitat.

Etapa a noua: 2014, înapoi la Muzeul de Artă din Constanţa. Serie de tablouri pictate cu ulei pe hîrtie, sub titlul Experiment 40. Multiplicare a unei formule de „cadru în cadru”, cu linii de perspectivă conducînd către miezul îndepărtat al fiecărei lucrări. Suprafeţele aducînd a pereţi de încăperi, inclusiv tavanul şi podeaua – distinct-monocolore, amintind oarecum referinţa făcută cîndva la Mondriaan (de gradul… trei, de vreme ce e vorba acum despre o referinţă la referinţă!). Soluţii variate în centru, unde sînt conturate forme abstracte ori vag figurative, sînt colate petece de hîrtie, un cotor de carte (Facerea lumii, reluată, căci anticipase ciclul), plăcuţe metalice şi altele. Aspect de mic „jurnal” – da! – experimental, marcînd discret o aniversare (împlinise în anul precedent vîrsta din titlul expoziţiei!).

Etapa a zecea: 2015, din nou în Bucureşti, la Muzeul Ţăranului Român. Vine iarăşi cu o formulă nouă, de astă-dată „focalizată”, de o coerenţă riguroasă: sub genericul Istoria umilă, propune un set de picturi faţă-verso pe panouri de lemn fixate în stative, în mijlocul sălii de expunere, de fapt… uşi recuperate din case demolate sau abandonate, mai ales rurale. Proiect complex, incitant, cu o multitudine de implicaţii semantice şi de interpretări posibile. Pe scurt şi pe puncte: întîi – motivul uşii activează o veche şi bogată simbolistică a locuirii tradiţionale şi a „trecerii”, în contact cu marile teme ale existenţei; în al doilea rînd – plăcile de lemn „pe înalt”, prinse în balamale, ca şi dreptunghiurile mai adeseori „pe lat” ale ferestrelor, asemeni şi altor suprafeţe funcţionale care se băiţuiesc, se vopsesc şi se pot şi picta, sînt – în fond – metafore ale pînzei-suport al artei, drept care ciclul propus ca fiind „umil” dezvăluie o profundă meditaţie asupra sensurilor plasticii, ale creativităţii; şi în al treilea rînd – avînd întotdeauna o „faţă” şi un „spate”, ambele pictate de Ion Anghel, în cîteva cazuri chiar cu cîte o „faţă” şi un „spate” ale unor ansambluri de obiecte şi mai ales ale unor personaje, uşile sale devin şi metafore ale fiinţei, îndemnînd la reflecţii – din nou – asupra destinului uman.

Concret, Ion Anghel a aplicat pe panourile astfel „reciclate” o multitudine de desene şi pensulaţii, dar a şi colat obiecte sau materiale suplimentare, dînd frîu liber fanteziei combinatorii, sub aceelaşi semn al improvizaţiei „naive”. În revers: aluzii la moarte, la suferinţă, la mutilare, la degradare. Dominantă – totuşi – exuberanţa, oricît de apăsătoare ar fi marourile lemnului lepădat sau parte dintre figuraţiile şi referinţele pictate pe faţa şi verso-ul uşilor, straturi ultime ale unor palimpseste care mai includ trecute vieţi şi epoci de istorie mai mult ori mai puţin „umilă”..

Expoziţie reamplasată în iunie 2015 în Galeria „Ion Andreescu” din Buzău (la Muzeul Ţăranului se aflase în aprilie-mai), în combinaţie cu cîteva tablouri anterioare.

…„personalelor” şi „retrospectivelor” adăugîndu-li-se o multitudine de expuneri colective: cu grupul Salmastru, cu colegi de profesorat de la Universitatea Naţională de Artă, cu participanţii la diverse simpozioane, alături de ceilalţi contributori la „saloane” municipale şi naţionale, la proiecte tematice ş.a.m.d. Lucrări uneori „aliniate” la tematica propusă de organizatori, alteori în continuarea explorărilor proprii. Un exemplu simpatic dintr-o expunere colectivă în cadrul Nopţii albe a galeriilor 2015, alături de colegi profesori UNA, cu consemnul ca fiecare să participe cu o lucrare din altă direcţie artistică decît specialitatea sa: Ion Anghel a compus atunci un colaj cu o… chitară, evocatoare – nu-i aşa! – de Greatest Hits at Hard Rock Cafe…

Cum se prezintă Ion Anghel la aproape două decenii (18 ani, mai exact) de la punctul de pornire?

Ca-n fiecare dintre ipostazele pe care le-am trecut în revistă şi ca-n toate la un loc! Cu trăsăturile, semnificaţiile, implicaţiile, expresivităţile şi subtilităţile respective.

Şi – revenind – cu energia experimentală care infuzează tot ce face, vitalizîndu-i continuu căutările. Consecinţa imediată a acestui mod de a tot visa mereu şi mereu la altceva am indicat-o din start: dispersia, neadunarea într-un „profil” imediat recognoscibil, într-o manieră, într-un stil propriu.

Nu-i stă în putinţă?! Nu i-ar fi uşor să picteze constant ceva anume, să reia teme şi motive tratate în tehnici recurente? Căci e atît de comod – şi poate fi şi profitabil! – să te repeţi în loc să tot explorezi în direcţii neştiute…

Nu şi nu!: Ion Anghel refuză cu cerbicie orice fixare în tipare, înfruntînd riscul de a fi mai greu reperat şi înţeles. În loc să bată pasul pe loc, a ales căutarea continuă. Verva ludică a lucrărilor sale ne spune că – totuşi – îşi savurează dispersia: se simte liber şi, tot zigzagînd, nu se plictiseşte niciodată. Nici noi, privitorii săi! Surprinşi de fiecare dată cînd descoperim teritoriile pe care tocmai şi le-a anexat, îi degustăm cele mai recente formule şi-l recunoaştem nu strict în ele, ci în filigran, acolo unde se străvede figura exploratorului veşnic neliniştit, gata de încă şi încă un drum. Privindu-l, ne dăm seama că Ion Anghel pictează/ modelează/ colează chiar căutarea drumului pe care păşeşte.

Ceea ce – dacă ne gîndim bine – e totuna cu căutarea generică a drumului. Artistul încearcă să ne arate ce este şi cît se întinde arta însăşi!