Doina Pauleanu
Neobosit şi de neoprit, Ion Anghel, absolvent al Universităţii Naţionale de Artă, clasa profesor Florin Ciubotaru, promoţia 1998, expune la Galeria Senso de îndată ce închide o altă personală (cu lucrări diferite) la Muzeul Ţăranului Român şi în spaţiul de proximitate al manifestării Experiment 40, organizată în septembrie trecut la Muzeul de Artă Constanţa. Coborând încă doi ani pe verticala timpului (şi oprim aici enumerarea care însumează alte opt expoziţii de la debutul din 1999), pot fi înregistrate două manifestări bine primite – De la arta brută la arta povera – 2013, Muzeul Ţăranului Român şi De la subiect la obiect – 2012, Galeria Cuhnia, Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti, Mogoşoaia. Pentru continuitate, am sugera chiar un titlu prezentei manifestări de la Galeria Senso; menţionându-l: Ceea ce poate fi reprezentat, poate fi reprezentat cu elemente puţine, declinăm orice pretenţie de originalitate, de vreme ce ne-am limitat la o parafrază după denumirea lucrarii lui Ion Anghel (numărul 20 din actuala expoziţie), Ceea ce poate fi spus, poate fi spus în puţine cuvinte.
Odată parcurs acest enunţ, o abordare necorespunzătoare ne-ar putea abate pe un drum închis, pe care încercăm să-l evităm prin câteva observaţii cu caracter constatativ: Ion Anghel nu ierarhizează obiectele reprezentării (cum s-ar putea crede din titlu şi parafrază) pentru că, din punctul său de vedere, orice poate fi desenat, pictat, echivalat plastic – de la Agentul termic la Memoriile liftului, de la Facerea lumii la Buna credinţă sau chiar la Câteva spaţii goale – pentru a aminti doar cinci din cele treizeci de lucrări aflate pe simezele Galeriei Senso; cu toate acestea selecţia, care există (ceea ce poate fi spus) şi reducţia (parcimonia semnelor), vizează asociaţiile, chiar parte din semnificaţiile primare ale elementelor reprezentate; cu toate că orice exemplu poate fi concludent în acest sens, îl alegem pe cel intitulat Om (numărul 22 în catalog): evident că în imagine nu apare niciun om; o serie de figuri geometrice – între care triunghiul sau cercul – trasate cu mână voit nesigură şi ingenuă pot fi, la nevoie, simboluri antropologice, o serie de linii convergente par să sugereze părţi anatomice, câteva pete de culoare ne pot duce cu gândul la asceză, deşertăciune sau confruntare; pentru a opri orice construcţie explicativă, fie aceasta şi erudită, artistul scrie apăsat, cu grafie şi delicii de începător, cuvântul om şi închide orice discuţie printr-un punct.
Denotativ, acest tip de abordare conduce către un număr redus de elemente reprezentate, în cheie figurativă, abstractă sau în combinaţii şi dozaje greu de anticipat, dar măreşte şansa privitorului de a urma traseele indicate şi de a le conferi acoperire simbolică din propriul său muzeu imaginar de artă recentă. Facerea lumii, de pildă, nu sugerează, cum s-ar putea crede în primă instanţă, momentul grandios al începutului; fanta verticală în jurul căreia cresc planuri de adâncime redate perspectival poate fi cuvântul – respectiv cartea dintâi sau, în bună descendenţă borgesiană, anticiparea raiului (cu poarta strâmtă), care în viziunea marelui scriitor avea forma unei biblioteci.
Capacitatea de a doza inteligent, incitant, competent, uneori cu umor fin, reprezentaţionalul şi opusul său, traseele liniare şi cele picturale, elemental brut şi cel finisat cu acurateţe (uneori chiar cu eleganţă), elementele figurate perspectival cu cele aparent aleatorii, parcimonia cu excesul cromatic, imaginea bidimensională cu volumul, tabietul cu aventura semnelor, vidul, albul, suprafaţa lipsită de semne cu fervoarea (uneori chiar cu încrâncenarea) reprezentării, uimirea ingenuă cu reflexul cultural, transparenţa cu densitatea, opacitatea sau chiar cu relieful, pata cu litera şi numărul, suprafaţa de intensitate egală cu cea vibrată, modulată, degajată, risipită sau costrânsă prin contururi, obiectul cu memoria şi devenirea sa, sunt date constitutive ale unei pasiuni combinatorii în care s-a resorbit deja, cu vădită asumare, elementul ludic.
Ion Anghel lucrează mult, revine (uneori în salturi) şi adaugă, despovărează, dezarticulează, preface, atacând locul comun, traseele, conotaţiile, asamblările previzibile. Îi plac dificultatea, experimentul, mutaţia obiectelor, semnelor şi sensurilor; poate gândi şi crea, cu egală virtuozitate, atât în plan cât şi în spaţiu; limbajul utilizat evită agresivitatea, potenţând firescul, cursivitatea, inventivitatea.